Proteza dentară pe implanturi (overdentură): cum funcționează

Ce este proteza dentară pe implanturi

Proteza dentară clasică stă doar pe gingie și pe osul maxilarului, ținută în loc de forma ei și, uneori, de adeziv. Când mai există câțiva dinți naturali pregătiți special de medicul stomatolog, aceștia pot fi păstrați ca suport pentru proteză, pentru a-i da stabilitate — acesta este principiul overdenturii, o proteză care „stă peste" un număr mic de suporturi. Când suporturile naturale nu mai există sau nu mai pot fi păstrate, implanturile dentare pot îndeplini același rol de suport^[1].

Overdentura rămâne, prin definiție, o proteză mobilă: pacientul o poate scoate pentru curățare. Este diferită de o punte dentară, care se fixează de dinții învecinați și nu poate fi scoasă. Implanturile, la rândul lor, se fixează în osul maxilarului și înlocuiesc rădăcina dintelui: pe ele se pot monta fie coroane, fie anumite tipuri de proteze^[2].

Cui i se recomandă și când e nevoie

Pierderea tuturor dinților naturali este, de cele mai multe ori, rezultatul unei evoluții îndelungate de carii netratate și boală parodontală avansată. La nivel mondial, se estimează că aproximativ 7% dintre adulții de peste 20 de ani și circa 23% dintre cei de peste 60 de ani nu mai au niciun dinte natural. Pierderea tuturor dinților poate avea, pe lângă efectele funcționale, și un impact psihologic și social important^[3].

Un pacient este considerat candidat potrivit pentru implanturi dentare, inclusiv pentru cele care vor susține ulterior o overdentură, dacă are o stare generală și orală bună, suficient os la nivelul maxilarului pentru a susține implantul și țesut gingival sănătos, fără boală parodontală activă. Când osul este insuficient, mai ales în zona posterioară a maxilarului superior, medicul poate propune în prealabil o procedură de augmentare osoasă sau de ridicare a sinusului maxilar, pentru a crea suportul necesar înainte de plasarea implanturilor^[4].

În Statele Unite, peste 36 de milioane de persoane nu mai au niciun dinte natural, iar aproximativ 90% dintre ele poartă proteze dentare; se estimează că anual sunt confecționate proteze noi pentru circa 15% din această populație. Protezele pot fi fără sprijin pe implant (complete sau parțiale) sau susținute de implanturi, alegerea depinzând de gradul de pierdere osoasă, de numărul de dinți lipsă, de cost și de preferințele pacientului^[5].

Alternative la overdentură

Overdentura nu este singura soluție pentru un maxilar fără dinți sau cu foarte puțini dinți rămași. Alternativele discutate de obicei cu medicul stomatolog includ:

• Proteza totală convențională — o lucrare mobilă completă, fără sprijin pe implant, confecționată și montată după ce gingiile s-au vindecat complet în urma extracțiilor, proces care poate dura câteva luni^[1].
• Proteza imediată — o proteză provizorie montată chiar în ziua extracției dinților, astfel încât pacientul să nu rămână fără dinți în perioada de vindecare; ea trebuie de obicei ajustată sau refăcută după ce maxilarul își schimbă forma în lunile următoare^[1].
• Puntea dentară — o lucrare fixă, prinsă definitiv de dinții învecinați rămași, potrivită atunci când lipsesc doar câțiva dinți, nu întreaga arcadă^[2].
• Restaurarea fixă pe implanturi — atunci când numărul de implanturi și calitatea osoasă permit, se poate monta o lucrare fixă (nu mobilă) pe implanturi, care poate înlocui un singur dinte, mai mulți dinți sau, la persoane complet edentate, toată arcada dentară^[4].

Alegerea între aceste variante se face împreună cu medicul stomatolog, ținând cont de gradul de pierdere osoasă, de numărul de dinți care trebuie înlocuiți, de cost și de preferințele pacientului^[5] — inclusiv de cât de mult contează pentru el ca lucrarea să fie fixă sau mobilă.

Cum decurge procedura

Tratamentul începe cu plasarea chirurgicală a implanturilor în os. Pentru overdentura de la nivelul mandibulei, implanturile se plasează în zona din față (anterioară) — într-un studiu clinic, două în regiunea caninilor, de o parte și de alta, și unul pe linia mediană. Urmează o perioadă de vindecare, în care implantul se integrează în os (osteointegrare); abia după ce osteointegrarea a reușit, proteza este atașată la implanturi printr-un sistem de retenție^[7]. Numărul de implanturi și tipul lucrării fac parte din planul de tratament, pe care medicul îl construiește în funcție de situația concretă a fiecărui pacient^[4].

Pentru overdenturile de la nivelul maxilarului inferior, două sisteme de retenție au fost comparate direct între ele: atașamentele individuale de tip bolț (stud) și cele de tip bilă (ball), montate pe fiecare implant în parte. O analiză sistematică cu meta-analiză, care a inclus 13 studii randomizate și 4 nerandomizate, a comparat performanța clinică și rezultatele raportate de pacienți pentru cele două tipuri. Atașamentele de tip bolț au necesitat mai rar reactivarea piesei de retenție sau o proteză nouă, au fost asociate cu o satisfacție mai mare a pacienților și cu o pierdere osoasă marginală mai mică decât cele de tip bilă — însă certitudinea dovezilor a fost apreciată ca foarte scăzută pentru majoritatea acestor diferențe și doar moderată pentru nevoia unei proteze noi. Rata de supraviețuire a implanturilor și calitatea vieții legată de sănătatea orală au fost similare pentru cele două tipuri de atașamente, iar autorii concluzionează că ambele sunt opțiuni clinice potrivite^[6].

Nu doar tipul atașamentului contează: numărul de implanturi care susțin overdentura schimbă și el rezultatul resimțit de pacient. Un studiu clinic randomizat, cu design încrucișat, pe 20 de pacienți complet edentați, a pornit de la o proteză totală convențională nouă, evaluată ca punct de referință. După plasarea a trei implanturi în mandibulă, fiecare pacient a purtat, în ordine stabilită aleatoriu, câte 6 luni o overdentură susținută de două implanturi și o overdentură susținută de toate trei. Calitatea vieții legate de sănătatea orală (măsurată cu chestionarul OHIP-14) și satisfacția pacienților au fost semnificativ mai bune pentru ambele variante de overdentură față de proteza convențională, iar varianta cu trei implanturi a obținut scoruri semnificativ mai bune decât cea cu două^[7].

Riscuri și complicații posibile

Plasarea implanturilor este o intervenție chirurgicală, iar riscurile ei concrete se discută cu medicul înainte de tratament. Pe termen lung, principalele probleme legate specific de overdentură sunt eșecul implantului și complicațiile sistemului de fixare, care pot cere activarea sau înlocuirea pieselor de retenție^[6]. Implantul este în contact direct atât cu gingia, cât și cu osul din jur, așa că periajul zilnic, folosirea firului dentar și controalele periodice rămân necesare pentru a preveni infecția țesuturilor din jurul implantului^[4].

O analiză sistematică a literaturii de specialitate, bazată pe 20 de studii clinice publicate între 2018 și 2023 (majoritatea randomizate), a identificat mai mulți factori asociați cu rata de eșec a protezelor susținute pe implanturi: starea generală de sănătate a pacientului, arcada edentată tratată, numărul de implanturi folosite și protocolul de încărcare a implanturilor, adică momentul din tratament în care se atașează proteza la implanturi. Autorii concluzionează că îndemânarea medicului, monitorizarea periodică și îngrijirea atentă din partea pacientului pot reduce rata de eșec, iar overdentura rămâne, în ciuda acestor riscuri, soluția considerată potrivită pentru majoritatea pacienților, cu beneficii clare în confort, satisfacție și calitate a vieții^[8].

Pentru că starea generală de sănătate se numără printre factorii asociați cu eșecul^[8], bolile de care suferi și tratamentele pe care le urmezi trebuie spuse medicului stomatolog încă la prima evaluare, înainte de plasarea implanturilor.

Îngrijire și întreținere

Overdentura trebuie scoasă și curățată zilnic pentru a îndepărta resturile alimentare și placa bacteriană și a preveni petele sau mirosul neplăcut. Pentru overdenturile pe implanturi, scoaterea protezei permite și accesul la piesele de prindere de pe implant, care trebuie curățate separat. Proteza nu trebuie pusă în apă fierbinte, care o poate deforma; când nu e purtată, se ține în apă sau în soluție de curățare, ca să nu se usuce și să nu își piardă forma. Pentru curățarea zilnică se recomandă o soluție sau un produs dedicat protezelor, neabraziv, folosit conform instrucțiunilor, și o periuță cu peri moi, ca să nu se zgârie suprafața^[5]. Recomandarea serviciului public de sănătate britanic este să nu se folosească pastă de dinți pentru curățarea protezei, pentru că o poate deteriora^[2].

Chiar dacă porți o overdentură, gingiile, limba și dinții rămași trebuie periați zilnic, dimineața și seara, cu pastă de dinți cu fluor^[2].

În cele mai multe cazuri, o proteză bine potrivită și bine întreținută nu ar trebui să aibă nevoie de adeziv; adezivul acoperă spațiile apărute prin retragerea osului și aduce doar o ușurare temporară a unei proteze care s-a lărgit — situație în care soluția reală este căptușirea sau o proteză nouă^[9]. Nevoia de adeziv pentru a putea mânca sau folosirea lui de mai multe ori pe zi sunt, de altfel, semnale că proteza ar trebui reevaluată de medic^[5]. Dacă se folosește adeziv, cel cu zinc trebuie utilizat exact conform instrucțiunilor, fără exces: folosirea repetată, în cantități mari, a fost asociată în cazuri raportate în literatura medicală cu amorțeli sau furnicături la nivelul mâinilor și picioarelor, din cauza acumulării de zinc în organism. Dacă apar astfel de semne, adezivul se oprește și se cere sfatul medicului^[9].

Controalele periodice la medicul stomatolog rămân necesare și după montarea overdenturii, pentru a verifica starea implanturilor, a gingiei din jurul lor și potrivirea protezei, care se poate modifica în timp^[4]. Merită cerut un consult și între controale dacă proteza începe să alunece, să producă durere, dacă apar răni în gură sau dacă gingiile sângerează^[2].

Concluzii

Proteza dentară pe implanturi este o soluție intermediară între proteza clasică, mobilă și mai puțin stabilă, și o lucrare fixă permanentă pe implanturi: oferă o stabilitate mult mai bună la mestecat și vorbit decât o proteză obișnuită, rămânând totuși o lucrare pe care pacientul o poate scoate pentru curățare. Nu este potrivită pentru oricine — depinde de cantitatea de os disponibilă, de starea gingiilor și de sănătatea generală — iar decizia finală, inclusiv numărul și tipul atașamentelor folosite, se ia împreună cu medicul stomatolog, după o evaluare completă a cavității orale.