Dintele mobil din boala parodontală: cauze, grade și tratament

Ce este mobilitatea dentară și cum se evaluează

Dintele este ținut în osul maxilarului sau al mandibulei de țesuturile parodontale, iar boala parodontală este chiar o infecție care inflamează aceste țesuturi. În forma avansată, osul care susține dintele este distrus, iar dintele se poate mișca și se poate deplasa în arcadă^[1]. La cabinet, medicul apreciază mobilitatea aplicând o presiune ușoară pe dinte și notând cât de mult și în ce direcții se deplasează acesta. O sinteză a 11 studii, în care aproape 19.000 de dinți au fost urmăriți pe perioade între 10 și 25 de ani, a grupat evaluările mobilității în trei categorii: fără mobilitate detectabilă, cu mobilitate orizontală de până la 1 milimetru și cu mobilitate orizontală de peste 1 milimetru sau cu mobilitate pe verticală — ultima fiind forma cea mai avansată^[2].

De ce apare: boala parodontală și factorii care o agravează

Boala parodontală este cea mai frecventă cauză a pierderii dinților la adulți^[3]. Ea pornește de la placa bacteriană — pelicula lipicioasă care se depune zilnic pe dinți și care, dacă nu este îndepărtată, se întărește și devine tartru; placa și tartrul conțin bacteriile care declanșează inflamația ce distruge gingia și țesuturile de susținere. Boala începe cu gingii umflate, roșii și care sângerează, iar netratată se extinde la osul care susține dinții, face masticația dureroasă și, în cazurile cele mai grave, duce la dinți care se mișcă sau care trebuie scoși^[1].

Dintre factorii de risc, fumatul sau folosirea oricărui produs din tutun este cel mai important; tutunul întârzie și vindecarea și face tratamentul bolii mai puțin reușit. Se adaugă vârsta înaintată, diabetul, predispoziția genetică, stresul, unele boli — poliartrita reumatoidă, bolile cardiovasculare, obezitatea — împreună cu medicamentele folosite pentru ele, precum și schimbările hormonale la fete și femei^[1]. Când dintele începe să se miște lent, pe fondul gingiilor care sângerează la periaj și se retrag, explicația este aproape sigur parodontală: boala de gingii netratată duce, între altele, la dinți care se slăbesc sau cad^[4].

Cum recunoști un dinte care devine mobil

Semnele bolii parodontale care însoțesc mobilitatea sunt gingiile care sângerează la periaj, la folosirea aței dentare sau la masticația alimentelor dure, gingiile umflate, roșii și dureroase, respirația urât mirositoare și gustul neplăcut în gură, retragerea gingiei și dinții care se mișcă sau chiar cad^[4]. Retragerea gingiei face dintele să pară mai lung, iar dintele afectat poate deveni sensibil și dureros la masticație^[1].

Când trebuie să mergi repede la medic

Cere un consult stomatologic urgent dacă, pe lângă boala de gingii, ai gingii foarte dureroase și umflate, dinți care se mișcă sau care cad, ulcerații ori pete roșii în gură, sau o umflătură în gură ori pe buză^[4]. Dacă umflătura crește repede spre obraz, spre gât sau sub limbă, ori dacă apare dificultate la înghițire sau la respirație, infecția se răspândește: acestea cer prezentare imediată la Unitatea de Primiri Urgențe sau apel la 112, nu o programare obișnuită. În restul situațiilor — un dinte care s-a mișcat treptat, fără durere acută — este nevoie de un consult programat la medicul stomatolog sau la parodontolog, dar nu de amânat: boala parodontală netratată se extinde la osul care susține dinții^[1].

Diagnostic: ce verifică medicul

Medicul examinează gingiile pentru semne de inflamație, sângerare și retragere, apoi măsoară cu o sondă subțire spațiile dintre dinte și gingie, „pungile": într-o gură sănătoasă, acestea au de obicei între 1 și 3 milimetri, iar pungile mai adânci pot fi un semn de boală parodontală. Verifică apoi dinții — în boala parodontală avansată, osul de susținere este distrus, iar dinții se pot mișca și deplasa — întreabă despre bolile și tratamentele pacientului și cere o radiografie, care arată dacă s-a pierdut os din cauza bolii^[1]. În funcție de cât de întinsă este boala, poate urma o trimitere la medicul parodontolog, specialistul în diagnosticul și tratamentul bolii de gingii, pentru opțiuni de tratament pe care medicul stomatolog generalist nu le acoperă^[1].

Tratament: igienizare profesională, imobilizare și decizia de extracție

Scopul principal al tratamentului este controlul infecției, iar numărul și tipul procedurilor depind de cât de avansată este boala. Formele de început, date de acumularea plăcii, pot fi adesea întoarse din drum prin periaj și curățare interdentară zilnică. Parodontita are nevoie de tratament la cabinet: detartraj și periaj radicular — o curățare profundă a dintelui afectat, inclusiv sub gingie — uneori cu o soluție medicamentoasă de clătire prescrisă de medic, iar în cazurile avansate cu tratament chirurgical^[1]. Când boala este severă, tratamentul poate cuprinde curățarea profundă sub gingie, antibiotice, chirurgia gingiei și, pentru unii dinți, extracția^[4].

Imobilizarea dinților mobili — fixarea lor împreună sau purtarea unei gutiere — este o măsură ajutătoare, nu un tratament al bolii în sine, iar dovezile o susțin diferit, în funcție de cât de mult se mișcă dintele. Într-un studiu clinic randomizat pe 38 de pacienți cu parodontită în stadiul III sau IV, dinții posteriori de pe arcada superioară cu mobilitate de gradul II sau III la care s-a adăugat o gutieră ocluzală elastică, pe lângă primele două etape ale tratamentului parodontal, au avut o reducere mai mare a mobilității și a adâncimii pungilor și o eficiență masticatorie mai bună decât dinții tratați fără gutieră^[5]. În schimb, la dinții cu mobilitate de gradul 1 sau fără mobilitate, tratați chirurgical prin regenerare parodontală, imobilizarea nu a adus un beneficiu statistic în trei ani de urmărire, într-o analiză pe 37 de situsuri în fiecare grup, comparate prin potrivire statistică; autorii precizează că un studiu mai mare ar putea scoate la iveală efecte mai mici, dar reale^[6]. Pe scurt, imobilizarea se decide de la caz la caz, nu automat la orice dinte care se mișcă.

Nici decizia de extracție nu se ia doar după cât de mult se mișcă dintele. Sinteza celor 11 studii amintită mai sus a găsit că rata de pierdere a dinților crește cu gradul de mobilitate — 5,85% la dinții fără mobilitate detectabilă, 11,8% la cei cu mobilitate orizontală de până la 1 milimetru și 40,3% la cei cu mobilitate mai mare sau pe verticală — dar că cei mai mulți dinți pot fi păstrați pe termen lung și că mobilitatea, prin ea însăși, nu ar trebui considerată un motiv de extracție^[2].

Ce poți face acasă pentru a încetini evoluția

Orice tratament la cabinet cere ca pacientul să țină igiena zilnică acasă. Periajul de două ori pe zi cu pastă cu fluor, curățarea zilnică între dinți cu ață dentară sau cu periuțe interdentare și controalele regulate la stomatolog, cu detartraj profesional, sunt baza — tartrul, odată format, nu mai poate fi îndepărtat decât la cabinet^[1]. Recomandările de prevenție adaugă un detaliu pe care puțini îl respectă: după periaj se scuipă pasta, dar nu se clătește gura cu apă, și nu se folosește apă de gură imediat după periaj^[4]. Renunțarea la toate formele de tutun este cea mai importantă schimbare pe care o poate face un pacient cu boală parodontală: tutunul este cel mai important factor de risc, întârzie vindecarea și reduce șansele de reușită ale tratamentului^[1]. Nu încerca să „fixezi" singur un dinte mobil și nu îl clătina pentru a vedea cât se mișcă — gradul de mobilitate îl stabilește medicul, cu instrumente, în cadrul consultului.

Concluzii

Un dinte care se mișcă este, în boala parodontală, semnul că osul și țesuturile care îl susțin s-au pierdut în parte — nu un verdict de extracție. Tratată din timp, cu igienizare profesională, igienă zilnică riguroasă și controale regulate, boala poate fi stabilizată, iar dintele își poate păstra funcția ani la rând. Extracția rămâne soluția pentru situațiile în care dintele nu mai poate fi recuperat, iar decizia se ia după o evaluare completă, nu după cât de tare se clatină dintele.